ION RAȚIU și Uniunea Mondială a Românilor Liberi
*ca un front de luptă diplomatică neobosită pentru eliberarea neamului nostru!
Atmosfera din România anilor `90 era încărcată de o tensiune psihologică extrem de sumbră. Multă, multă incertitudine socială. Ion Rațiu a părăsit o viață bună, îndestulată. pentru a lupta cu demonii adânc înrădăcinați ai trecutului. În țara lui. În țară lui natală a ales să se întoarcă Ion Rațiu, după o jumătate de secol de exil, forțat, în Marea Britanie. A plecat din țară ca diplomat în 1940 și, refuzând să slujească regimul totalitar, a rămas la Londra, construind o carieră strălucită în avocatură și afaceri maritime. Deși se mișca liber în cele mai înalte cercuri occidentale, inima i-a rămas mereu captivă în granițele țării abandonate. Pentru el, exilul nu a reprezentat deloc o evadare confortabilă din fața istoriei, ci un front de luptă diplomatică neobosită pentru eliberarea neamului său, înființând Uniunea Mondială a Românilor Liberi. La 72 de ani, când oricine altcineva ar fi ales o bătrânețe liniștită, Rațiu a luat avionul spre București, mânat de datoria morală de a-și pune experiența în slujba reconstrucției democratice a României eliberate de dictatură. Impactul revenirii sale pe pământ românesc a fost echivalentul unei coliziuni devastatoare între două universuri paralele și ireconciliabile. Pe de o parte era el, gentlemanul britanic cu maniere impecabile, purtând mereu papion și înțelegând mecanismele libertății individuale occidentale. De cealaltă parte se afla o societate profund traumatizată de deceniile de comunism, o populație înfometată, debusolată, suspicioasă și extrem de ușor de manipulat de către Frontul Salvării Naționale. Propaganda de stat s-a dezlănțuit împotriva lui cu ferocitate, folosind tactici abjecte pentru a-l discredita în ochii cetățenilor simpli. A fost etichetat cu dispreț drept „moșierul” care a venit să fure pământurile, a fost batjocorit public pentru eleganța vestimentară și i s-a reproșat că „nu a mâncat salam cu soia” în anii de mari privațiuni. În fața acestui val imens de ură orchestrat, Ion Rațiu a opus un calm dezarmant. Apogeul acestei confruntări istorice s-a consumat în celebra dezbatere televizată din luna mai 1990, când, privit de o țară întreagă, a rostit cea mai nobilă definiție a democrației: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca dumneavoastră să aveți dreptul să nu fiți de acord cu mine”.
* Duminica Orbului
Alegerile de la 20 mai 1990, cunoscute sub numele tragic de „Duminica Orbului”, au reprezentat un verdict crud, dar explicabil pentru stadiul în care se afla națiunea ieșită din totalitarism. Candidatul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat a obținut un procent umilitor de doar 4,29% din voturi, o înfrângere categorică și dureroasă în fața mașinăriei implacabile care i-a garantat lui Ion Iliescu o victorie strivitoare. Oricare alt om politic venit cu bune intenții din Occident, jignit profund și respins masiv de propriul popor, și-ar fi făcut imediat bagajele pentru a se întoarce definitiv la Londra, scârbit de nerecunoștința maselor. Dar Ion Rațiu a demonstrat o tenacitate rară, refuzând să abandoneze lupta abia începută. A rămas ferm și demn pe poziții, devenind un membru respectat al Parlamentului României și o voce critică de o luciditate extremă, chiar și atunci când grupurile de mineri înarmați cu bâte i-au devastat sălbatic locuința în timpul Mineriadei din iunie 1990. Nu a dorit niciodată să se răzbune pe cetățenii români care l-au respins orbește la urne, ci a ales dimpotrivă să își cheltuiască o parte din averea personală pentru a finanța ziare libere și a susține reconstrucția firavei opoziții democratice.
* Președintele providențial de care România avea cea mai disperată nevoie
S-a stins din viață liniștit la începutul anului 2000, înconjurat de familia sa la Londra, fără să fi ajuns vreodată președintele statului pe care l-a iubit cu o pasiune aproape dureroasă. Timpul a dovedit însă cu prisosință că semințele libertății plantate de el în acel pământ politic arid au rodit spectaculos mai târziu, papionul său devenind un simbol indiscutabil al democrației veritabile și al decenței pentru noile generații. Tinerii de astăzi îl privesc fascinați ca pe președintele providențial de care România avea cea mai disperată nevoie pentru a scurta drumul chinuitor și sărăcăcios al tranziției postcomuniste. Detaliul cutremurător, care îți face un nod în gât și redefinește complet conceptul de iertare supremă, este descoperirea făcută de români după moartea sa: deși a fost batjocorit, umilit și alungat de la conducerea statului de cetățenii manipulați, el a lăsat prin testament ca o parte uriașă din averea sa muncită să fie direcționată exclusiv către educația tinerilor din România. Prin fondarea Centrului Rațiu pentru Democrație, bărbatul acuzat că „vrea să fure țara” a ajuns să finanțeze viitorul copiilor exact acelor oameni care, într-o duminică tristă de mai, l-au respins cu ură. Aceasta a fost răzbunarea magnifică a unui mare patriot: să ofere burse și cultură acolo unde a primit doar noroi și ,,pulane".
