Arta nu se explică ci se trăiește, nu se deschide celor grăbiți ci celor prezenți
*spectacolul „Setea și Foamea” între real și imaginar, între vis și dorință, între aspirație și renunțare, între gol și prea plin
Am început ziua cu „Tatăl Nostru”, rostit în mijlocul mulțimii, la Mitropolie, și am încheiat-o cu aceeași rugăciune, în Sala Mare a Teatrului Național Iași, la premiera spectacolului „Setea și Foamea”. Ca un cerc care s-a închis blând și firesc… Începutul și sfârșitul, și tot ce trăim între aceste praguri, nu ne aparțin. Parcă trec prin noi, dar vin de dincolo de noi, prin voia lui Dumnezeu.
Când ne e greu, știm să plecăm genunchii, să implorăm, să judecăm, să ne plângem de milă, să cerem „minuni”… și îndurare. Când ne e bine… uităm. Ne umplem de noi înșine, de merite, de orgolii, de o mândrie tăcută care ne face să credem că am ajuns singuri acolo unde suntem. Și, fără să ne dăm seama, uităm Cine ne-a ridicat de fiecare dată.
Premiera ,,Setea și Foamea” de Eugène Ionesco, în regia lui Ovidiu Lazăr și scenografia semnată de Anda Pop a fost o călătorie cu multe opriri.
Ne-a luat de mână și ne-a purtat prin viață, cu tot tumultul ei. Ne-a atras, ne-a dezorientat, ne-a aruncat în incertitudine, apoi în zgomot, apoi în drumuri fără capăt. Ne-a plimbat între lumi care se întrepătrund, între real și imaginar, între vis și dorință, între aspirație și renunțare, între gol și prea plin… ca mai apoi să ne zbatem între sete și foame.
Și, când credeai că te-ai pierdut de tot, te aduce înapoi. Te așază, tăcut, cu picioarele pe pământ. Și închide cercul.
Poate pentru că, de fapt, orice sfârșit se întoarce, într-un fel sau altul, la început.
Nu suntem niciodată pe deplin mulțumiți. Nu de ce avem. Nu de cine suntem. Nu de clipa aceasta. Alergăm mereu spre „mai mult” și, în goana asta, ne risipim. Ne pierdem pe noi… și, uneori, îi pierdem și pe cei care contează cu adevărat. Uităm că libertatea noastră nu ar trebui aducă în niciun fel atingere libertății altora.
Ne purtăm ca și cum Dumnezeu ne-ar fi dator, când, de fapt, ne-a oferit cel mai de preț dar: viața. Un dar pentru care rămânem datori - aici și… dincolo. Și totuși, cât de puțin știm să-l prețuim.
Încercările îi fac uneori pe cei care cred să se clatine, iar pe cei care nu cred să caute. Dar credința adevărată nu depinde de împrejurări, nici de oameni, nici de vremuri. Dumnezeu nu lasă pe nimeni în urmă.
Au fost aproape trei ore în care m-am pierdut și m-am regăsit. Am râs, am tăcut, am fost confuză, am simțit. Am trăit odată cu actorii, am respirat odată cu ei.
Și am înțeles ceva simplu, dar greu de trăit cu adevărat: Viața este acum. Iar ceea ce avem, în clipa aceasta, este suficient. Poate mâine va fi mai mult. Sau mai puțin. Dar va fi, întotdeauna, destul, dacă avem curajul să coborâm în noi și să privim cu ochii inimii. Împlinirea nu e în afară. E înăuntru. Poți fi liber fără să pleci nicăieri. Și poți fi prizonier chiar și pe cele mai înalte culmi. E, până la urmă, o alegere.
Am auzit oameni dezamăgiți de piesă. Eu am ales să o simt. Să o las să mă atingă. Să-i găsesc propriile mele înțelesuri. Pentru că arta nu se explică, se trăiește. Nu se deschide celor grăbiți, ci celor prezenți. Celor care au răbdarea să vadă dincolo de suprafață. Pentru unii, poate fi doar un test de răbdare. Pentru alții, o revelație. Tu alegi. (Geo Goes)
