Politica și... antropofagia
Evenimentele din ultima vreme de pe scena politică internațională și națională m-au convins definitiv că politica nu-i altceva decât „un sistem de fapte şi intenţii prin care cauţi a impune – până la totală substituire, dacă se poate – voinţa voinţei altuia”.Dar și că în orice situație politică „metodele pentru realizarea substituirii de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv – mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, ameninţarea şi făgăduinţa, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic şi hiperbolic.
Toate acestea, susţinute şi împlinite prin eliminarea cât mai desăvârşită a motivelor şi faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puţin intelectuale”.
De parcă n-ar fi fost îndeajuns, m-am dumirit că „în cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuşi faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumaţie şi cade sub guvernarea celui care l-a doborât, iar acesta îl administrează, din momentul în care începe să-l rupă în bucăţi, până la ultima fază a digestiei. De la acest caz cu totul luminos în esenţialitatea lui general umană, până la diversitatea vieţii politice moderne, natura fundamentală şi poziţia caracteristică a tipului politic rămân aceleaşi: ele regulează împărţirea şi consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice şi sociale. Tipul politic are, aşadar, slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele materiale ori intelectuale ale unor activităţi radical deosebite de politică, pe care le putem numi pe scurt activităţi tehnice; iar operaţiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn, organizaţie socială şi de stat.
Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrăpăreaţă pe care prea lesne şi-o închipuie uneori prostimea necăjită. Trepăduşul electoral, reporterul ignar şi neastâmpărat, şeful de cabinet servil şi obraznic ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri nu sunt şi nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung şi rămân la nivelul ministrabilităţii şi la un regim susţinut de icre moi, şampanie, automobil şi dame de nediscutată marcă. Tipul cu adevărat politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi, care oricum n-au direct de-a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. Să porunceşti şi să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat şi linguşit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni aşa ca să îngrozeşti şi pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori şi să striveşti pe acel care-ţi stă împotrivă, până la a-i lăsa numai putere ca să-şi înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă – din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele şi se realizează paradisurile creaturii politice. Dar această elementară sete de stăpânire şi trebuinţa aceasta naiv-sălbatică de a supune şi a smulge aprobare şi admiraţie fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelenţă social. De aceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic şi râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. În cultul lui suntem crescuţi; lui i se închină cărticica simplistă de istorie naţională din clasa primară, ca şi tratatul pompos de istorie universală de unde cetăţeanul matur îşi completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii află şcolarul în cărţile hotărâte să-i vorbească tocmai de specia noastră considerată în afară şi mai presus de animalitate? Ce ştie el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde şi curioase cu care a întâmpinat omul greutăţile perfide ale realităţii? Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaş al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale ale creaturii politice sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnică şi teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele dintre aceste exemplare”.
Prin urmare și așa deci, „politica este vocaţia naturală a majorităţii umane. Din impuls imediat, aproape orice om pofteşte şi practică cu deliciu funcţiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admiraţia ori teama smerită şi aprobarea fără rezervă a cât mai multora dintre cei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înţelege mai deplin, la care jinduieşte mai tare. Între toate satisfacţiile direct izvorâte din viaţa socială, cele mai palpabile şi mai comun accesibile sunt sentimentul puterii şi gloria, fie ele realizate într-un fund de mahala ori pe continente întregi. Şi aceste satisfacţii groase sunt însăşi condiţiile psihologice cele mai generale ale sociabilităţii. Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activităţi în afară de a sa proprie – celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. (…)
Nu că nimic nu s-a schimbat de-a lungul istoriei?
CONTINUAREA PE https://mariannazat.ro
(Marian NAZAT – publicist, scriitor, avocat, fost procuror)
